Au trecut zece ani de la primul meu volum de poezie, placheta care anunța o nouă voce poetică alături de cele ale lui George Vasilievici, Gili Mocanu sau Mugur Grosu. Spun „anunța” pentru că, între timp, Marius Pârlogea (al cărui nume era preascurtat Maparlo de către afișajul telefonului pe care îl folosea Mugur într-o anumită perioadă, de aici venind semnătura pe care o folosește, ceea ce nu a împiedicat-o pe Ștefania Mincu să spună în prefața de la antologia POEMARȚI că ar putea fi tradus liber ca un fel de „silogism anticartezian”: „nu știu dacă exist, dar vorbesc”) și-a văzut de viață, de „munk”, scriind numai când a simțit nevoia, în momente de preaplin, așa cum ne-a mărturisit și acum la Narcispoetica.
Urmând a fi adunate într-un volum ce va avea, probabil, titlul ultimul meu volum de poezie, poemele mai recente pe care ni le-a citit Ma Parlo la această ediție a Atelierelor Tomis conservă anumite direcții trasate încă din volumul de debut, anumite motive („Chemarea de Apoi”, la care se adaugă și alte sintagme sau concepte care amintesc de formația de teolog (și filolog!) a autorului: „Chivotul înțelegerii noastre”, „Cortul de ciment” sau „masa Domnului”, fără a fi vorba de un metafizic convențional) sau alegeri stilistice (cum ar fi predilecția pentru semnele de exclamare).
Textele, în schimb, sunt mai succinte, mai concentrate, par mai lucrate, deși autorul ne-a confirmat că nu a optat programatic pentru un ritm de slam și, pe alocuri, rime în câteva dintre ele: „Ai stare? / Io mă duc la munk și mângâi un delfin / Umblu-n haine care chiar îmi vin / Știu mereu chiar și să-mi aleg stăpân / Atât timp cât o face Eu / Totu-i sub control”. Având în vedere alte volume recente, cum ar fi Dialectica urșilor de Radu Nițescu sau termeni | condiții a lui sorin despoT, aș îndrăzni să spun că Marius Pârlogea ar putea fi considerat „sincronizat”, deși este interesat mai mult de „impactul” imediat (ca să-l parafrazez, poezia e un fel de „cartuș” la foc automat – de aici și viteza lecturii –, un proiectil „care să împrăștie ceva din tine pe pereți”) decât de pariurile literare sau de teorie.
De aceea, se poate pune problema dacă nu cumva un asemenea demers spontan, odată ce nu se mai focalizează neapărat pe cotidianul împotriva căruia se remarcă o anumită revoltă (ca în poemul Ipocrizia orașelor: „Suntem generația cu șosetele găurite / În dreptul ochilor / Și călătorim cu trenuri în care nu ai voie să te piși / Decât din mers”), ajunge să aproximeze o regresie la stadiul poemelor metafizice cu priză la imaginarul arhetipal, dar care suferă inevitabil de un aer sentențios: „Omul s-a stricat / Atunci când a început să se întrebe / Cum arată de la spate // Bătrânii profetici sunt bunici / Copiii profetici sunt artiști”. Alteori, deși cu vag iz de Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, se face apel la umor: „Toată condiția umană / Se reduce la o imagine / Pe care o ai când tragi cu coada ochiului / Spre cine-i lângă tine / În imediata apropiere / Pe când toți sugeți în același timp / Dintr-același balon imens / Care e Mama Natură / Și dacă n-ați fi așa dezorganizați / Ați putea să vă potriviți / Respirațiile și inspirațiile / Să trageți toți odată / Sfârșind astfel prin a vă săruta / Încercați, oameni buni”…
Poemul care încheie ciclul, „Cortul de ciment”, este poate și cel mai relevantă tentativă în acest sens: „Ah! / Ce bine că oamenii / construiesc dreptunghiular / tot mai puțin!… / Pentru că de câte ori văd / o clădire rotundă / îmi vine să o îmbrățișez / Și să-i șoptesc la ureche / cum că eu sunt luna… / Sau întunericul / Și că poate avea încredere în mine, / Să-și arunce fără griji tencuiala / pe jos / Să întâmpine la fel / pe fratele soare / Sau chiar să-și dea afară oamenii din ea / Nu neapărat să-i azvârle brusc / pe geamuri / Ci să-i transpire ușor / prin pereți / Fără ca ei să-și dea seama / Să văd materializându-se încet, încet / Din zidurile blocurilor gri / Oameni stând pe WC, / Făcând dragoste, duș, / Dormind sau citind… // Omul să devină cancerul betonului / Orice construcție să-l extirpe / Ca pe un corp străin ce este // Ieșiți, bă, la aer!”. S-a și observat că „extragerea” este gestul care se repetă poate cel mai des de-a lungul ciclului: „Limba o scot afară / Printre dinți / Sub formă de țigară / Privirea printre pleoape / Ca o ventuză / Inima printre coaste / Ca un deget arătător // Spre tine”.
Analogii și linii de influență (sau paralelism) s-au trasat și se pot mai face. Mircea Țuglea l-a amintit pe Gili Mocanu (față de care sunt diferențe structurale, dar de care, într-adevăr, amintesc unele texte: „Șurubul-ochi / Marchează încheietura / Dintre mine și tine / Acolo se îndoaie realitatea / Până ce ne dă frunte în frunte / Apoi începe transferul de căldură / Și se oprește starea de vomă! // Toate astea la atingere!”), iar eu m-am gândit inițial la Sorin Dinco din depresia, deși alienarea produsă de mediul corporatist (la Dinco) sau în genere birocratic poate că este doar o temă tangențială aici: „Ai grijă! / Purgatoriul e lumea lui John Malkovich! / Scaunele pe care aștepți au cuie / Și în picioare n-ai loc! / Toți fac la fel!”. Frenezia cu care eul poetic se adresează celuilalt pol este categoric comparabilă cu cea a lui Adrian Urmanov: „Nu știu dacă eu sunt / Dar sunt sigur că tu ești! / Decât să-ți fac ție vreun rău / Mai bine / Îmi scot inima din piept / Cu excavatorul!!!” (Lămurește-mă!).
În fond, punctul forte al poemelor lui Ma Parlo sunt catch phrase-urile („Să nu ne facem iluzii / Că apa e colorată / În dreptul curcubeului” (Tsunami); „Sufletul meu / e de transport marfă / îți mobilez viața cât ai zice / pește!” sau „Și uite-așa mă plimbu printre saci cu voi / Toți închiși ca-n pungă cu fermoaru-n gură / Zici că-s primu la Chemarea de Apoi”). E suficient pentru putea vorbi de un poet remarcabil? Asta ar fi o discuție de care, probabil, cel mai puțin interesat dintre toți s-ar dovedi autorul, dar ethos-ul acesta vitalist (al său și al colegilor de grup, cum încerc să demonstrez în viitoarea mea carte despre frăția chiustengeană) încă mai poate produce o poezie puternică. Să vedem ce urmează…